found in translation

Being in Love, by Chungmi Kim

2010-01-30T18:13:00.002+02:00

Îndrăgosteală

Trezită din vis, mă ghemuiesc
şi mă răsucesc. Trandafirii de pe masă
zâmbesc şi cuvintele tale înfloresc.
Trandafirii de Valentine’s Day.

Ca într-un film
gânduri despre tine se desfăşoară
cu fiece moment.

Aud nedesluşit
cum iei cu lingura cereale,
jetul de apă de la duş,
zumzăitul maşinii de ras electrice
ca un cântec de greier.

Paşii tăi venind şi ieşind din dormitor.
Buzele tale atingându-mi uşor obrazul.
Şi sunetul uşii inchise.

În lumina ta
adorm la loc sub pătura caldă
fericită ca un copil.

Când mă trezesc
pe masa din bucătărie găsesc jumătate
de grepfruit tăiat şi feliat cu grijă.
Un astfel de gest drăgăstor e o piatră de hotar
pentru fericirea mea nou descoperită.

Original here

Fusewire, by Ruth Padel

2009-11-21T14:35:00.002+02:00

Fir de liță

O votcă mare. În orașul tău,
și nu al lui. Te forțezi să mai aștepți
înainte de a merge

în celalalt bar,
acolo unde vă veți întâlni.
Muzică? Un quiz pe Radio 3

și cântece de-amor din
Azerbaijan. Poate fi mai ciudat
de-atât? Unde suntem, de fapt?

Cât de ușor poate
sinele să plutească
detașat de locul precis

unde începe șira spinării,
ca o harpă
pe un covor magic prin munți,

și apoi să fie adus înapoi la locul său
de ușa deschisă din ochii lui,
de limba lui acoperind-o pe a ta?

GHASSAN ZAQTAN: A picture of the House at Beit Jala

2009-04-03T15:36:00.005+03:00

(translated from the Arabic by Fady Joudah)

Fotografie cu casa de la Beit Jala

Trebuie să se întoarcă să închidă acea fereastră,

nu e în întregime limpede

dacă trebuie să facă asta,

lucrurile nu mai sunt limpezi

de când i-a pierdut

şi se pare că undeva în el

un hău s-a deschis

Astupatul crăpăturilor l-a epuizat,

reparatul gardurilor,

ştersul geamurilor,

curăţatul pervazelor

şi privitul prafului ce pare, de când i-a pierdut,

să-i facă amintirile să-i joace feste.

De aici apare copilăria, ca-ntr-o scamatorie!

Inspectarea uşilor l-a epuizat complet,

lacătele ferestrelor

starea plantelor

şi ştersul prafului

ce nu a încetat să curgă

în camere, pe paturi, aşternuturi, ghivece

şi peste ramele tablourilor de pe pereţi

De când i-a pierdut stă pe la prietenii

care se împuţinează,

doarme în paturile lor

care se îngustează

iar praful îi roade amintirile de „acolo”

... trebuie să se întoarcă să închidă acea fereastră

fereastra de la etajul superior, pe care deseori o uită,

la capătul scărilor ce duc spre acoperiş

De când i-a pierdut

se plimbă fără rost

şi ziua e scurtă

şi nici scopurile nu mai sunt clare.

Original here.

Nadya Aisenberg: from Leaving Eden

2008-12-07T15:01:00.003+02:00

1/ Ghosts

Strange. So many gone

and not a ghost to answer.

Green moss mounds over mind;

under the skin,

limestone, feldspar.

Summer, the time of anxious waiting:

we choked back our names,

stepped softly on cobbles.

Now at daybreak out of the leaf-strewn park,

the galloping statues of generals.

Fantome

Ciudat. Atâția dispăruți

și nici o fantomă la apel.

Mușuroaie verzi de licheni, peste gânduri,

sub piele,

calcar, minerale.

Vara, vremea așteptării încordate:

ne-am înghițit numele,

am pășit ușor pe pietriș.

Acum, în zorile parcului plin de frunze,

statui de generali în galop.

2/ Widow

The lived happily ever after,

the tales conclude.

After what, is what I’d like to know.

Ordeals of fire and flood,

departures, betrayals.

God unraveling our woolly bounting

in his sight

as if innocence were unforgivable.

Who will reconcile us

with the things of this world.

The terror is One by one.

as You go and I stay

At 2.00 or 3.00 am,

the black mare on my chest,

sweaty, unbudgeable,

bruising my breastbone

with her hooves.

I can’t manage widow,

the slow vertisignous fall we begin

the first day we love, become hostage.

I’ve been preparing for years.

Văduvă

Au trăit fericiți mulți ani după,

se trage concluzia în povești.

După ce, asta aș vrea să știu.

Chinuri de foc și ape,

plecări, trădări.

Dumnezeu destramându-ne țesăturile bogate,

sub ochii săi,

de parcă inocența ar fi ceva de neiertat.

Cine ne va împăca

cu tot ce e pe lumea asta.

Teama e de a fi Unul cu unul.

Tu să pleci și eu să rămân.

La 2 sau 3 dimineața,

o iapă uriașă mă apasă pe piept,

în sudori, de neclintit,

învinețindu-mi oasele pieptului

cu copitele.

Văduvă – ceva cu care nu mă descurc.

Căderea vertiginoasă pe care o începem,

din prima zi când iubim, devenim ostatici.

Mă pregătesc de ani buni.

Ruth Padel: A Bit of a Welcome

2008-11-19T22:28:00.002+02:00

Bun-venit acasă

Zile întregi după ce-ai plecat
Spiritul tău o insoțește încă. În pulovărul verde,
Râzând prin casă. Chiar dacă telefonul
Te prinde acum peste un ocean,
Există încă un fiu, un tu
Ce toarnă whisky, îi umple casa. Și vorbește,
Vorbește toată ziua.

Dar pe care și-l dorește? Pe cel din telefon?
Sau pe acela care, de Crăciun, miraculos de greu pe fotoliu
Își lasă capul în poala ei, "Așa''.
Spune ea, "cum făceai"? Aproape că nu-i pasă
Dar iși dorește ca unul dintre voi
Să aiba la cine să se-ntoarcă,
Cine să-i ureze un bun-venit acasă:

Așa cum și-l imagina de secole
Cald ca bătaia inimii
Pentru acel bărbat
Ce se întoarce de pe mare, de pe șantier,
De pe drumul lung de piatră.
Mândră de tine, dorindu-și să fii fericit
Iți stă alături în oglindă

Exact de două ori mai batrână decât tine, și te șochează dintr-o parte
Dorindu-și ca voi doi să fiți căsătoriți.
Poate, crede, ar fi de ajuns.
Te privesc plecând din ușă
În zăpada dimineții de An Nou
Și știu ce simte, bântuită de stafii
Și așa mai departe. Dorind să îți dea

Și să te ia înapoi. Confuzia
Între cei doi ce sunteți tu. Mașina ce dispare
Și acea fantomă
Ce face dezordine în dormitor, bucătărie, vatră.
Cântecul popular numit 'Nu e aici
Mai tot timpul'. Izbitura
Drumului lung de piatră.

Kim Addonizzio: Spill

2008-11-17T21:20:00.002+02:00

Vărsat

Te întorci. Îmi amintesc din nou
prima dată când te-ai întors spre mine,
ți-ai dărâmat paharul.
Stăteam la masă, ne îmbătam.

Prima dată când te-ai întors spre mine
știam că acest moment va veni:
doi oameni se îmbată la o masă,
și merg până la capăt. Și deși

știam că acest moment va veni
n-am putut să nu te sărut,
să merg până la capăt, deși
am fi putut să rămânem prieteni, altfel;

dar n-am putu să nu te sărut,
să tulbur apele - dezbrăcatul grăbit, iubirea
pe care am fi păstrat-o ca prieteni, dacă aveam minte.
Acum, prostește, am ajuns la sfârșit.

Să tulbur apele a fost ceva grăbit, iubire.
Ți-am dărâmat paharul
și mă holbez prostește. Am ajuns la sfârșit.
Tu te întorci. Eu îmi amintesc din nou.

Kim Addonizio webpage - http://www.kimaddonizio.com/

Dorianne Laux: Kissing

2008-11-09T20:27:00.001+02:00

Săruturi

Săruturi, pe o bancă în parc,
pe marginea unui pat vechi, într-un prag
sau pe dușumeaua unei biserici. Săruturi
pe când străzile se umplu cu baloane
sau cu soldați, lăcuste sau confetti, apă
sau foc sau praf. Săruturi de-a lungul
veacurilor, sub soare sau stele, un copac mort
o umbrelă, printre ruine. Săruturi
în timp ce Iisus își poartă crucea, Gandhi
își cântă cuvântările, în timp ce un glonț
se înclină prin văzduh spre inima bună
a unui copil. Săruturi,
lungi, profunde, vaste, explorând
tacerea limbilor, mutele
spițe ale cerului gurii, flamânde
după carne vie. Săruturi, chiar și când
mașini se lovesc si bombe cad,
când copii se nasc plângând în
aerul alb, când Mozart se apleacă
asupra bolului cu supă și Stalin
se apleacă în grădină. Săruturi,
pentru ca lumea să înceapă din nou. Nimic
nu le poate opri. Săruturi până ce buzele
se umflă, limbile groase se iuțesc
în atingerea înmugurită, lingând
sucurile dulci. Vreau să cred
că săruturile lor vor salva lumea,
dar nu e așa. Tot ce știu ei
este nevoia si apăsarea, acele bestii
cu două picioare, fețele lor strivite împreună
precum trandafiriim deshizăndu-se, acoperind
dinții, făcând ce trebuie să facă
pentru a trece de ce e mai rău, sigilând
cuvintele dure, murind pentru păcatele
noastre. Într-o lume sfărâmată ei
exersează acest act simplu și unic
până la perfecțiune. Se agață
unul de altul. Se sărută.

[Original]

Dorianne Laux: Aphasia

2008-11-09T20:10:00.002+02:00

Afazie

pentru Honeya

După atacul cerebral, putea să spună doar
Venezuela, arătând spre carafa
cu margini albastre, o cerere într-un singur
cuvânt. Și după ce bea apa limpede
și înapoia paharul, din nou Venezuela,
recunoștiință poate sau acum doar un suspin,
precum cerul de dincolo de fereastră,
pernele o definiție noroasă
sprijinindu-i capul. Trandafiri rozalii
murind pe noptiera, fiecare petală căzută
un fragment de forma unei țări
pe care n-a vizitat-o niciodată, care n-a părut
s-o intereseze vreodată, iar acum era
la fiecare pas, în piersica pe care o ducea,
zemoasă, spre buze,
șervețelul alb din cutie, copiii melancolici
ce veneau în vizită, botezați cu
noul nume după fiecare sărut. Și noaptea
îl șoptea la ureche soțului ei, un drog întunecat,
pe când el se apleca să o asculte,
mâinile ei luptîndu-se cu nasturii,
cu sânii, ridicându-i spre lumină
precum un dar. Venezuela, spunea.

[Original]

[About Aphasia - in RO]

Carol Ann Duffy: You

2008-10-30T20:36:00.001+02:00

TU

Neinvitat, gândul la tine a zăbovit prea mult în mintea mea.
aşa că m-am culcat, visându-te foarte, foarte tare, m-am trezit cu numele tău,
precum nişte lacrimi, uşor, sărat, pe buze, sunetul silabelor lui strălucitoare
precum un descântec, precum o vrajă.

Să te îndrăgosteşti
e un iad fermecător: inima ghemuită, scorojită,
ca un tigru, gata să ucidă; atingeri sălbatice ale unei flăcări sub piele.
în viaţa mea, mai mare decât viaţa, ai venit.

M-am ascuns în zile obişnuite, în iarba înaltă a rutinei,
în camere de camuflaj. Te-ai lăfăit în ochii mei,
privindu-mă de pe chipul oricui, din forma unui nor,
din luna ce, stingându-se, lovită de pământ, se holbează la mine

pe când deschid uşa dormitorului. Perdelele freamată.
Iată-te pe pat, precum un dar, precum un vis tangibil.

[Original]

Jill Bialosky: The End of Love

2008-10-24T23:00:00.003+03:00

Sfârșitul iubirii

Era în bucătarie,
în liniștea albastra, impenetrabila și rece
după care tânjise și și-a amintit
călătoria mâinii lui calde
pe pielea ei, idea de familie
pe care el o întruchipase, puterea
iubirii lui pentru ea încă neatinsă,
precum un oraș subpământean
care nu a reușit să prospere pe de-a-ntregul.
Și-a amintit ziua în care s-au întâlnit,
pe când erau tineri și altfel,
și a cercetat acel moment,
așa cum făcea cu orice, până când
toate ce-ar fi dacă și ce s-ar întâmpla și nimicurile
au sleit-o de puteri.
Și-a văzut întreaga viață transpusă
în fiecare obiect din casă,
și și-a dat seama de familiaritatea
unei vieți pline așa cum a trăit-o:
simetria culorilor, a formelor atât de perfecte încât
nu îți venea să le atingi sau să le deranjezi
aranjamentul; simfonia trupurilor,
cum jeleau,
tăcuta distilare a esenței lui
umplându-i casa cu răsuflări
atât de diferite de ale ei.
Când s-a-ntâmplat, a sosit precum ceva inevitabil,
neașteptat, nevestit,
cu o viață și o forță proprie,
schimbând totul, chiar și calitatea aerului
de care ajunseseră să depindă;
si ei n-au știut să oprească acest lucru,
și atunci ea a știut că nu e sfârșitul,
ci doar începutul.

[Original]

Dorianne Laux: Antilamentation

2008-10-23T21:51:00.002+03:00

Antiplângere

Nu regreta nimic. Nici romanele chinuitoare pe care le-ai citit

până la capăt ca să afli cine îl omorâse pe bucătar.

Nici filmele inspide la care ai plâns pe întuneric,

in ciuda inteligenței sau sofisticării tale.

Nici iubitul pe care l-ai abandonat tremurând in parcarea unui hotel,

cel căruia i-ai luat-o înainte cu poanta, pe ușă, sau pe cel

care te-a părăsit în rochia ta roșie și în pantofii care

îți chinuiau degetele, nu îi regreta.

Nici nopțile în care îl înjurai pe Dumnezeu și îți blestemai

mama, înfundată ca un câine în canapeaua din sufragerie,

rozându-ți unghiile, zdrobită de singurătate.

Ți-a fost scris să respiri acele nopți fumurii

cu o sticlă de bere răsuflată în față, sa mături inele de ceapă

de-a lungul dușumelei restaurantului, să porți acea

jachetă zdrențuită cu nasturii descusuți, chibrite stinse în buzunare.

Ai bătut acele străzi de mii de ori și totuși

ai ajuns aici. Nu regreta nimic, niciuna din

zilele acelea când nu voiai să știi nimic,

când singurele stele în care credeai erau

luminile călușeilor de la bâlci, și le iubeai

pentru inutilitatea lor, nedorindu-ți salvarea.

Te-a purtat până aici fiecare greșeală,

ai ajuns, cu ochii vineți, amorțită dar liniștită ca o casă

după ce televizorul a fost aruncat de pe fereastra de la etaj.

Inofensivă ca un topor stricat. Golită

de așteptări. Destinde-te. Nu te obosi să-ți amintești

nimic din ce a fost. Să ne oprim aici, sub semnul luminos

de pe colț, și sa privim cum trece lumea.

[Original]

Marjorie Agosin: The Empty House

2008-10-16T20:36:00.002+03:00

Casa Pustie

te întorci
în casa pustie
te recunoşti
mai mică între
pragurile ei
îţi aminteşti zorile şi
plecarea
privirile captive ale vecinilor
parte a ceremonie perfide
pentru un rămas bun neodorit

acum te întorci
în van, nu reuşeşti
să te regăseşti
tufişurile din grădină
sunt precum o iubire în ruine
trupuri abandonate dupa
certuri fără rost
sau poate trupurile celor dispăruţi
pe care îî cauţi inutil în nopţile tale
în limba ta
în amintiri

treci prin dormitorul părinţilor
unde copilul ştrengar a intrat odinioara
şi i-a surprins în întunericul siestei
tu eşti copilul care veghea asupra
exigenţelor dragostei

acum, patul gol,
pereţi crăpaţi, pătaţi
chipul urât al părăsirii

te întorci în casa pustie
ca într-o ţară în război
fara mitraliere
dar totuşi un razboi provocat de uitare
de tăcerea morţilor
de orele moarte
de vocile înnăbuşite

te întorci pentru ca să mai poţi crede
în blândeţe
sau pentru a mai simţi că ceva din vânt
îţi aminteşte de ce aveai odată
poate mesteacănul
legănându-se în faţa ferestrelor pictate
în nopţile acelea cu ploi
pe când credeai în fantome,
în urmele paşilor lor, în râsul lor
şi te lăsai cuprinsă de căldura somnului
ce îţi ocrotea credinţa

de asta te-ai întors astăzi

[English translation by Roberta Gordenstein]

Eavan Boland: from Suburban Woman. A Detail.

2008-10-13T20:51:00.002+03:00

din Femeia suburbiilor. Detaliu.

I
Şemineele au fost curăţate.
Iarna tăiată din grădini.
Tufele împodobite, gardurile vii tunse.

Ultimul întuneric dezvăluie luminile
maşinilor ce coboară din munţii Dublinului.

Copii noştri credeau că sunt stele

II

Nu e ăsta anotimpul
în care zeiţa s-a înălţat
din seminţe, din grâne,
din apa dezgheţata,
că să plece, îngândurata şi rătăcită,
să-şi caute fiica.

Iarna vine curând;
băltoace cenuşii;
depărtări roşietice şi smintite;
roz de iarnă, nuanţe şi un miros
izbitor de turf
când ies să iau laptele.

III

Pornind spre o casă vecină
într-o fustă de blugi,

o bluză care se pierde
în lumina ce piere,

mă pot vedea la început
dar apoi lumina dispare,
pier detaliile gardurilor
şi marginea carararii.

Priveşte-me, spun copacul,
eram cândva o femeie ca tine,
purtam fustă, eram om.

Deodată nu mai sunt sigură
pe ce drum am venit
pe ce drum mă voi întoarce,
ştiu doar că ceva
ce s-ar putea să nu fie nimic mai mult
decât întuneric a început
să îmi îmblânzească conturul
trupului, lăsând toate temerile

şi terorile cărnii ce cerne aerul
şi formele liniştii de toamnă,
strigând - Amintiţi-vă de noi.

[Collected Poems by Eavan Boland]

from Unless, by Carol Anne Shields

2008-10-13T20:46:00.004+03:00

Este foarte probabil că şi Roman are dubii în privinţa căsătoriei, însă nu în capul lui pătrat trăiesc eu acum. Eu sunt în pielea Aliciei. Văd prin ochii ei, de femeie şi ating cu degetele ei, de femeie, mângâind părul dat pe spate al lui Roman, o lâna deasă şi destul de lipicioasă. Oare ar trebui să-i atragă cineva atenţia asupra mărcii de gel pe care o foloseşte? Curând. Şi cât de minuţios ar trebui să descriu apartamentul Aliciei? Ficţiunea cere atâtea enumerări crude: o să încerc să scap doar cu mobilă de culoare deschisă, ferestre înalte, culori însorite şi câteva bucăţi de ambra poloneză presărate pe ici-colo, captând lumina naturală. Şi subiectul maşinilor? Trebuie să fie lămurit. Alicia nu are maşină; crede că e prea scump să ţii o maşină într-un oraş ca Whychwood. Roman are o Honda Civic, un model de la începutul anilor 90. O întreţine superb. Acum o săptămâna chiar i-a înlocuit covoraşele de interior, în loc să le cureţe pe cele vechi.

[About the Novel]

Ruth Padel: Lost Tune

2008-10-11T13:38:00.003+03:00

Melodie pierdută

Într-o bună zi (îmi spun) poate vei
lua cartea asta,
nu să o arăţi unei femei, deşi şi asta
e cu siguranţă previzibil, dar ca să-ţi aminteşti.

Atunci poate (nu pot fi sigură) vei auzi în sfârşit
acel dor, dorinţa de a întinde
lumea întreagă în faţa ta,

pentru tine. Fuga durerii ţinute în mine
atunci când nu sunai, când anulai,
când nu voiai să te gândeşti la ce simţeam

cât timp nu mă plângeam.
Haosul la care te pricepi atât de bine,
şi promisiunile genial uitate.

Şi să te întrebi, Am făcut eu asta? Chiar nu ştiam
ce aud, de vreme ce interpretam greşit
la fiecare pas? Ce altceva
a fost atât de important că am renunţat la lucrurile astea?

Letiţia Ilea: Dus-întors

2008-10-07T20:48:00.002+03:00

Back & Forward

he was a little North a little South
a little bit of breeze and hurricane
dew desert sun

she'd meet him so rarely
that she almost forgot his face
name the scorch of his gaze

it wasn’t even very certain
that she had ever met him
or only remembered it
as the very first winter
of her life as a cactus
which had forgotten to bloom
as the very first pray
of her life as a she-wolf
with no lair

he was a little bit cactus flower
a little bit lair

[Original]

Sharon Olds: The End (an exercise)

2008-10-07T20:28:00.004+03:00

2008

Sfârşit

Am decis sa facem avort, am devenit
ucigaşi împreună. Menstra care a venit
nu a schimbat nimic. Murise deja acel cuplu tânăr
care fusese pro-viaţă.
În timp ce vorbeam despre asta în pat, accidentul
nu ne-a luat prin surprindere. Ne-am dus la fereastră
şi ne-am uitat la maşinile izbite şi la cioburile
strălucitoare din parbriz ca şi cum
noi am fi fost de vină pentru tot. Poliţiştii scoteau prin deschiderea mică
şi fumegândă a portierei cadavrele, însângerate ca nou-născuţii,
le întindeau pe deal
şi le acopereau cu pături care se îmbibau. Sângele
a început să-mi curgă
pe picioare, în papuci. Am rămas
pe loc până când au vârât forma impachetată
în gaura neagră a ambulanţei şi l-au pus pe celalăalt pe picioare,
cu capul înfăşurat într-un bandaj ce avea pete acolo unde fuseseră ochii.
A doua zi, dimineaţă, a trebuit să îngenunchez o oră
întreagă pe podea, să-mi curăţ sângele,
frecând cu cârpe ude petele ce luceau străvezii,
aşa cum o tigaie trebuie ţinută mult timp în apă
ca să se cureţe grăsimea, după ce festinul
s-a terminat.

1999

Sfârşit

Am decis să facem avortul, am devenit
ucigaşi împreună. Perioadă care a urmat
nu a schimbat nimic. Erau morţi,
tânărul cuplu care fusese în favoarea vieţii.
Pe când vorbeam despre asta în pat, accidentul
nu a fost o surpriză. Ne-am dus la fereastră,
am privit maşinile sfărâmate şi strălucirea
cioburilor de sticlă ca şi cum noi am fi
provocat totul. Poliţiştii au scos cadavrele.
Pline de sânge precum naşterile,
din deschiderea fumegândă a uşii, le-au
aşezat pe deal, le-au acoperit cu pături
ce se îmbibau. Sânge
a început să se scurgă
pe picioare în papuci. Am stat
unde eram până când au băgat corpul
legat în gaura neagră a ambulanţei şi l-au ridicat pe celălalt,
un bandaj acoperindu-i capul,
pătat unde fuseseră ochii.
Dimineaţa următoare a trebuit să îngenunchez
o oră pe podeaua aia, să-mi curăţ sângele,
frecând petele translucide cu cârpe ude,
aş cum trebuie înmuiate vasele
multă vreme ca să se cureţe grăsimea
după ce ospăţul s-a terminat.

[Original]

Kim Addonizio: Rain

2008-10-06T23:59:00.002+03:00

Ploaia

n-o pot suporta şi nu
se domoleşte ziua-ntreagă lovind ferestrele ca si cum
cineva ar arunca lopeţi de ţărănă peste un
scriu ţintuindu-mă în pat bolnavă dar nu fizic doar
citind rândurile unui poet despre Vietnam gandindu-mă la
Harry şi Danny şi Ron cât a trecut acum
nu-i mai cunosc doar trupul meu îşi aminteşte cum era
întinsă sub Harry pe pământul
tare pe câmpul ingheţat cu steluţe
de gheaţă mâinile lui ţinând un M16 sau o femeie
cu părul negru sau umerii mei când
îşi dădea drumul în mine plângând şi Danny montându-şi
piciorul de lemn ca să mă înveţe karate spunând Nu-ţi
fie frică să ciopârţeşti coapsa lui goala cu cicatrici
şi strainu de frumoasa şi singurul lui picior ciotul de carne cioplită sau
Ron vorbind cu amărăciune despre America şi noaptea în care i-am împins scaunul cu rotile prea tare
a ieşit de pe trotuar a intrat într-un copac si am râs şi
cât de tare mă săturasem să îl ascult şi niciodata
nu ştiam daca îl interesează ce cred şi totul
e acum în istoria pierderilor mele o litanie pe care
simt nevoia s-o cânt nu ştiu de ce azi doar că ploaia
asta continuă şi mi-e atât de frig pe dinăuntru nu pot să
mă ridic din pat sau să înţeleg de ce stafiile bărbaţilor
ăstora se întorc să mă apese nu am putut
să-i ajut sau poate am făcut-o puţină tandreţe un
sân un sărut ce puteam să ofer neştiind ce
tânără eram crezând că pot să-i vindec ploaia
neobosită la ferestre cand o să se opreasca oh când

[Poet page]

David Lehman: Left Bank

2008-10-06T23:50:00.004+03:00

Malul stâng

Nu pleca, Renee,
de-abia mă încălzesc
trupul tău e ca un râu
şi am de gând să-l
traversez înot. Vreau
să explorez malul tău
stâng şi apoi cel drept
eşti singura femeie din
odaia asta cu o floarea-
soarelui în păr şi stai
o groază în baie
făcându-mă să aştept
în final ieşi cu o sticlă
de bere într-o mână o
scrumieră în cealaltă şi
spui 'bine, când începem?'
arăţi bine în seara asta,
Renee cu vreo douăzeci
şi cinci de brăţări pe
încheietura ta stânga
bandaje pe ambele picioare
şi o brăţară la gleznă
o cum aş vrea să te văd
purtând nimic altceva
decât brăţara aia toate
poeziile mele sunt despre
tine în seara asta Renee

[Original]

Ileana Mălăncioiu: Atunci am înţeles

2008-10-06T23:46:00.004+03:00

It Was Then I Understood

It was then I understood you were all alone
in the dull gray earth,
I myself stood at your head as if
at the other end of the world.

The priest sang the usual mass
the cantors murmured their part too
I watched the earth fall on you in clods
and wondered why I wasn't dying myself.

Father was crying, but lived on,
mother's tears were all dry,
you children didn't know how to mourn yet
and the wind knew not over what it blew.

It swayed the wooden cross on which
it was written you were gone before you were 33
with the same peace it rocked
the grove of trees in bloom.

I remember it well, you were alone,
in the dull grey earth
I myself stood at your head as if
at the other end of the world.

[Poet page on Wiki]

Ruth Padel: Shadows Aren't Real

2008-10-06T23:40:00.002+03:00

Umbrele nu sunt reale

Umbrele nu îţi adună fusta înflorată
ridicându-ţi-o deasupra capului.
nu o săruta, îngropându-şi faţă în ea,
nu o aşează încet pe pat. N-ai să vezi nicicând o umbră
strecurându-şi mână
pe sub cămaşa ta , atât de delicat, întâi,

un roi de albine îndrăgostite
îţi învăluie sânul,
creând o noua piele, o noua minte
în care doar pentru asta trăieşti,
doar pentru a fi loc de odihnă
şi de întoarcere acasă unui singur bărbat.

Nu te-mbăiezi cu umbrele.
Nu-ţi cântă niciodată. Şi când te ridică
deasupra scândurii de uscat rufe
pentru un sărut la un alt nivel
nu te simţi de parcă ai fi primit
istoria întreagă a darurilor lumii.

[Poet page]

Padraig O'Morain: The Red Heifer

2008-10-06T23:19:00.005+03:00

Viţica roşie

Păşunea de lângă râu se scufundă în beznă,
picuri de ploaie se preling de pe scândurile grajdului,
pe masa din bucătărie ziarul se lăfăie
anunţând că în California e cald.

O vacă dedică nopţii serenade vulgare,
o alta, piele şi os, priveşte
din faţa sediului Misiunii Străine Irlandeze,
lângă ea rânjeşte un băştinaş osos.

Tata priveşte pierdut pe fereastra din bucătărie.
Viţica roşie a încercat să scape azi, spune el,
dacă nu astupăm gaura aia din gardul viu,
mâine-poimâine ne trezim cu ea pe strada mare.

Oare ar putea sa ajungă până la oraş, mă intreb,
să se minuneze de autobuzele mai mari decât capiţele,
străzile mai gălăgioase decât taurul din grajdul familiei Welsh,
băieţii cu ziarele strigând că vând Herald sau Press

în timp ce noi cutreierăm păşunile pe lângă drumul spre Dublin,
căutând în râpele mai adânci,
tata jelind deja viţica,
în timp ce ea se opreşte, fermecată, pe podul O’Conell?

[Original]