Carol Ann Duffy: You

TU

Neinvitat, gândul la tine a zăbovit prea mult în mintea mea.
aşa că m-am culcat, visându-te foarte, foarte tare, m-am trezit cu numele tău,
precum nişte lacrimi, uşor, sărat, pe buze, sunetul silabelor lui strălucitoare
precum un descântec, precum o vrajă.

Să te îndrăgosteşti
e un iad fermecător: inima ghemuită, scorojită,
ca un tigru, gata să ucidă; atingeri sălbatice ale unei flăcări sub piele.
în viaţa mea, mai mare decât viaţa, ai venit.

M-am ascuns în zile obişnuite, în iarba înaltă a rutinei,
în camere de camuflaj. Te-ai lăfăit în ochii mei,
privindu-mă de pe chipul oricui, din forma unui nor,
din luna ce, stingându-se, lovită de pământ, se holbează la mine

pe când deschid uşa dormitorului. Perdelele freamată.
Iată-te pe pat, precum un dar, precum un vis tangibil.

[Original]

Jill Bialosky: The End of Love

Sfârșitul iubirii

Era în bucătarie,
în liniștea albastra, impenetrabila și rece
după care tânjise și și-a amintit
călătoria mâinii lui calde
pe pielea ei, idea de familie
pe care el o întruchipase, puterea
iubirii lui pentru ea încă neatinsă,
precum un oraș subpământean
care nu a reușit să prospere pe de-a-ntregul.
Și-a amintit ziua în care s-au întâlnit,
pe când erau tineri și altfel,
și a cercetat acel moment,
așa cum făcea cu orice, până când
toate ce-ar fi dacă și ce s-ar întâmpla și nimicurile
au sleit-o de puteri.
Și-a văzut întreaga viață transpusă
în fiecare obiect din casă,
și și-a dat seama de familiaritatea
unei vieți pline așa cum a trăit-o:
simetria culorilor, a formelor atât de perfecte încât
nu îți venea să le atingi sau să le deranjezi
aranjamentul; simfonia trupurilor,
cum jeleau,
tăcuta distilare a esenței lui
umplându-i casa cu răsuflări
atât de diferite de ale ei.
Când s-a-ntâmplat, a sosit precum ceva inevitabil,
neașteptat, nevestit,
cu o viață și o forță proprie,
schimbând totul, chiar și calitatea aerului
de care ajunseseră să depindă;
si ei n-au știut să oprească acest lucru,
și atunci ea a știut că nu e sfârșitul,
ci doar începutul.

[Original]

Dorianne Laux: Antilamentation

Antiplângere

Nu regreta nimic. Nici romanele chinuitoare pe care le-ai citit

până la capăt ca să afli cine îl omorâse pe bucătar.

Nici filmele inspide la care ai plâns pe întuneric,

in ciuda inteligenței sau sofisticării tale.

Nici iubitul pe care l-ai abandonat tremurând in parcarea unui hotel,

cel căruia i-ai luat-o înainte cu poanta, pe ușă, sau pe cel

care te-a părăsit în rochia ta roșie și în pantofii care

îți chinuiau degetele, nu îi regreta.

Nici nopțile în care îl înjurai pe Dumnezeu și îți blestemai

mama, înfundată ca un câine în canapeaua din sufragerie,

rozându-ți unghiile, zdrobită de singurătate.

Ți-a fost scris să respiri acele nopți fumurii

cu o sticlă de bere răsuflată în față, sa mături inele de ceapă

de-a lungul dușumelei restaurantului, să porți acea

jachetă zdrențuită cu nasturii descusuți, chibrite stinse în buzunare.

Ai bătut acele străzi de mii de ori și totuși

ai ajuns aici. Nu regreta nimic, niciuna din

zilele acelea când nu voiai să știi nimic,

când singurele stele în care credeai erau

luminile călușeilor de la bâlci, și le iubeai

pentru inutilitatea lor, nedorindu-ți salvarea.

Te-a purtat până aici fiecare greșeală,

ai ajuns, cu ochii vineți, amorțită dar liniștită ca o casă

după ce televizorul a fost aruncat de pe fereastra de la etaj.

Inofensivă ca un topor stricat. Golită

de așteptări. Destinde-te. Nu te obosi să-ți amintești

nimic din ce a fost. Să ne oprim aici, sub semnul luminos

de pe colț, și sa privim cum trece lumea.

[Original]

Marjorie Agosin: The Empty House

Casa Pustie

te întorci
în casa pustie
te recunoşti
mai mică între
pragurile ei
îţi aminteşti zorile şi
plecarea
privirile captive ale vecinilor
parte a ceremonie perfide
pentru un rămas bun neodorit

acum te întorci
în van, nu reuşeşti
să te regăseşti
tufişurile din grădină
sunt precum o iubire în ruine
trupuri abandonate dupa
certuri fără rost
sau poate trupurile celor dispăruţi
pe care îî cauţi inutil în nopţile tale
în limba ta
în amintiri

treci prin dormitorul părinţilor
unde copilul ştrengar a intrat odinioara
şi i-a surprins în întunericul siestei
tu eşti copilul care veghea asupra
exigenţelor dragostei

acum, patul gol,
pereţi crăpaţi, pătaţi
chipul urât al părăsirii

te întorci în casa pustie
ca într-o ţară în război
fara mitraliere
dar totuşi un razboi provocat de uitare
de tăcerea morţilor
de orele moarte
de vocile înnăbuşite

te întorci pentru ca să mai poţi crede
în blândeţe
sau pentru a mai simţi că ceva din vânt
îţi aminteşte de ce aveai odată
poate mesteacănul
legănându-se în faţa ferestrelor pictate
în nopţile acelea cu ploi
pe când credeai în fantome,
în urmele paşilor lor, în râsul lor
şi te lăsai cuprinsă de căldura somnului
ce îţi ocrotea credinţa

de asta te-ai întors astăzi

[English translation by Roberta Gordenstein]

Eavan Boland: from Suburban Woman. A Detail.

din Femeia suburbiilor. Detaliu.


I
Şemineele au fost curăţate.
Iarna tăiată din grădini.
Tufele împodobite, gardurile vii tunse.

Ultimul întuneric dezvăluie luminile
maşinilor ce coboară din munţii Dublinului.

Copii noştri credeau că sunt stele

II

Nu e ăsta anotimpul
în care zeiţa s-a înălţat
din seminţe, din grâne,
din apa dezgheţata,
că să plece, îngândurata şi rătăcită,
să-şi caute fiica.

Iarna vine curând;
băltoace cenuşii;
depărtări roşietice şi smintite;
roz de iarnă, nuanţe şi un miros
izbitor de turf
când ies să iau laptele.

III

Pornind spre o casă vecină
într-o fustă de blugi,

o bluză care se pierde
în lumina ce piere,

mă pot vedea la început
dar apoi lumina dispare,
pier detaliile gardurilor
şi marginea carararii.

Priveşte-me, spun copacul,
eram cândva o femeie ca tine,
purtam fustă, eram om.

Deodată nu mai sunt sigură
pe ce drum am venit
pe ce drum mă voi întoarce,
ştiu doar că ceva
ce s-ar putea să nu fie nimic mai mult
decât întuneric a început
să îmi îmblânzească conturul
trupului, lăsând toate temerile

şi terorile cărnii ce cerne aerul
şi formele liniştii de toamnă,
strigând - Amintiţi-vă de noi.

[Collected Poems by Eavan Boland]

from Unless, by Carol Anne Shields

Este foarte probabil că şi Roman are dubii în privinţa căsătoriei, însă nu în capul lui pătrat trăiesc eu acum. Eu sunt în pielea Aliciei. Văd prin ochii ei, de femeie şi ating cu degetele ei, de femeie, mângâind părul dat pe spate al lui Roman, o lâna deasă şi destul de lipicioasă. Oare ar trebui să-i atragă cineva atenţia asupra mărcii de gel pe care o foloseşte? Curând. Şi cât de minuţios ar trebui să descriu apartamentul Aliciei? Ficţiunea cere atâtea enumerări crude: o să încerc să scap doar cu mobilă de culoare deschisă, ferestre înalte, culori însorite şi câteva bucăţi de ambra poloneză presărate pe ici-colo, captând lumina naturală. Şi subiectul maşinilor? Trebuie să fie lămurit. Alicia nu are maşină; crede că e prea scump să ţii o maşină într-un oraş ca Whychwood. Roman are o Honda Civic, un model de la începutul anilor 90. O întreţine superb. Acum o săptămâna chiar i-a înlocuit covoraşele de interior, în loc să le cureţe pe cele vechi.

[About the Novel]

Ruth Padel: Lost Tune

Melodie pierdută

Într-o bună zi (îmi spun) poate vei
lua cartea asta,
nu să o arăţi unei femei, deşi şi asta
e cu siguranţă previzibil, dar ca să-ţi aminteşti.

Atunci poate (nu pot fi sigură) vei auzi în sfârşit
acel dor, dorinţa de a întinde
lumea întreagă în faţa ta,

pentru tine. Fuga durerii ţinute în mine
atunci când nu sunai, când anulai,
când nu voiai să te gândeşti la ce simţeam

cât timp nu mă plângeam.
Haosul la care te pricepi atât de bine,
şi promisiunile genial uitate.

Şi să te întrebi, Am făcut eu asta? Chiar nu ştiam
ce aud, de vreme ce interpretam greşit
la fiecare pas? Ce altceva
a fost atât de important că am renunţat la lucrurile astea?