Kim Addonizzio: Spill

Vărsat

Te întorci. Îmi amintesc din nou
prima dată când te-ai întors spre mine,
ți-ai dărâmat paharul.
Stăteam la masă, ne îmbătam.

Prima dată când te-ai întors spre mine
știam că acest moment va veni:
doi oameni se îmbată la o masă,
și merg până la capăt. Și deși

știam că acest moment va veni
n-am putut să nu te sărut,
să merg până la capăt, deși
am fi putut să rămânem prieteni, altfel;

dar n-am putu să nu te sărut,
să tulbur apele - dezbrăcatul grăbit, iubirea
pe care am fi păstrat-o ca prieteni, dacă aveam minte.
Acum, prostește, am ajuns la sfârșit.

Să tulbur apele a fost ceva grăbit, iubire.
Ți-am dărâmat paharul
și mă holbez prostește. Am ajuns la sfârșit.
Tu te întorci. Eu îmi amintesc din nou.

Kim Addonizio webpage - http://www.kimaddonizio.com/

Dorianne Laux: Kissing

Săruturi

Săruturi, pe o bancă în parc,
pe marginea unui pat vechi, într-un prag
sau pe dușumeaua unei biserici. Săruturi
pe când străzile se umplu cu baloane
sau cu soldați, lăcuste sau confetti, apă
sau foc sau praf. Săruturi de-a lungul
veacurilor, sub soare sau stele, un copac mort
o umbrelă, printre ruine. Săruturi
în timp ce Iisus își poartă crucea, Gandhi
își cântă cuvântările, în timp ce un glonț
se înclină prin văzduh spre inima bună
a unui copil. Săruturi,
lungi, profunde, vaste, explorând
tacerea limbilor, mutele
spițe ale cerului gurii, flamânde
după carne vie. Săruturi, chiar și când
mașini se lovesc si bombe cad,
când copii se nasc plângând în
aerul alb, când Mozart se apleacă
asupra bolului cu supă și Stalin
se apleacă în grădină. Săruturi,
pentru ca lumea să înceapă din nou. Nimic
nu le poate opri. Săruturi până ce buzele
se umflă, limbile groase se iuțesc
în atingerea înmugurită, lingând
sucurile dulci. Vreau să cred
că săruturile lor vor salva lumea,
dar nu e așa. Tot ce știu ei
este nevoia si apăsarea, acele bestii
cu două picioare, fețele lor strivite împreună
precum trandafiriim deshizăndu-se, acoperind
dinții, făcând ce trebuie să facă
pentru a trece de ce e mai rău, sigilând
cuvintele dure, murind pentru păcatele
noastre. Într-o lume sfărâmată ei
exersează acest act simplu și unic
până la perfecțiune. Se agață
unul de altul. Se sărută.

[Original]

Dorianne Laux: Aphasia

Afazie

pentru Honeya

După atacul cerebral, putea să spună doar
Venezuela, arătând spre carafa
cu margini albastre, o cerere într-un singur
cuvânt. Și după ce bea apa limpede
și înapoia paharul, din nou Venezuela,
recunoștiință poate sau acum doar un suspin,
precum cerul de dincolo de fereastră,
pernele o definiție noroasă
sprijinindu-i capul. Trandafiri rozalii
murind pe noptiera, fiecare petală căzută
un fragment de forma unei țări
pe care n-a vizitat-o niciodată, care n-a părut
s-o intereseze vreodată, iar acum era
la fiecare pas, în piersica pe care o ducea,
zemoasă, spre buze,
șervețelul alb din cutie, copiii melancolici
ce veneau în vizită, botezați cu
noul nume după fiecare sărut. Și noaptea
îl șoptea la ureche soțului ei, un drog întunecat,
pe când el se apleca să o asculte,
mâinile ei luptîndu-se cu nasturii,
cu sânii, ridicându-i spre lumină
precum un dar. Venezuela, spunea.

[Original]

[About Aphasia - in RO]

Carol Ann Duffy: You

TU

Neinvitat, gândul la tine a zăbovit prea mult în mintea mea.
aşa că m-am culcat, visându-te foarte, foarte tare, m-am trezit cu numele tău,
precum nişte lacrimi, uşor, sărat, pe buze, sunetul silabelor lui strălucitoare
precum un descântec, precum o vrajă.

Să te îndrăgosteşti
e un iad fermecător: inima ghemuită, scorojită,
ca un tigru, gata să ucidă; atingeri sălbatice ale unei flăcări sub piele.
în viaţa mea, mai mare decât viaţa, ai venit.

M-am ascuns în zile obişnuite, în iarba înaltă a rutinei,
în camere de camuflaj. Te-ai lăfăit în ochii mei,
privindu-mă de pe chipul oricui, din forma unui nor,
din luna ce, stingându-se, lovită de pământ, se holbează la mine

pe când deschid uşa dormitorului. Perdelele freamată.
Iată-te pe pat, precum un dar, precum un vis tangibil.

[Original]

Jill Bialosky: The End of Love

Sfârșitul iubirii

Era în bucătarie,
în liniștea albastra, impenetrabila și rece
după care tânjise și și-a amintit
călătoria mâinii lui calde
pe pielea ei, idea de familie
pe care el o întruchipase, puterea
iubirii lui pentru ea încă neatinsă,
precum un oraș subpământean
care nu a reușit să prospere pe de-a-ntregul.
Și-a amintit ziua în care s-au întâlnit,
pe când erau tineri și altfel,
și a cercetat acel moment,
așa cum făcea cu orice, până când
toate ce-ar fi dacă și ce s-ar întâmpla și nimicurile
au sleit-o de puteri.
Și-a văzut întreaga viață transpusă
în fiecare obiect din casă,
și și-a dat seama de familiaritatea
unei vieți pline așa cum a trăit-o:
simetria culorilor, a formelor atât de perfecte încât
nu îți venea să le atingi sau să le deranjezi
aranjamentul; simfonia trupurilor,
cum jeleau,
tăcuta distilare a esenței lui
umplându-i casa cu răsuflări
atât de diferite de ale ei.
Când s-a-ntâmplat, a sosit precum ceva inevitabil,
neașteptat, nevestit,
cu o viață și o forță proprie,
schimbând totul, chiar și calitatea aerului
de care ajunseseră să depindă;
si ei n-au știut să oprească acest lucru,
și atunci ea a știut că nu e sfârșitul,
ci doar începutul.

[Original]

Dorianne Laux: Antilamentation

Antiplângere

Nu regreta nimic. Nici romanele chinuitoare pe care le-ai citit

până la capăt ca să afli cine îl omorâse pe bucătar.

Nici filmele inspide la care ai plâns pe întuneric,

in ciuda inteligenței sau sofisticării tale.

Nici iubitul pe care l-ai abandonat tremurând in parcarea unui hotel,

cel căruia i-ai luat-o înainte cu poanta, pe ușă, sau pe cel

care te-a părăsit în rochia ta roșie și în pantofii care

îți chinuiau degetele, nu îi regreta.

Nici nopțile în care îl înjurai pe Dumnezeu și îți blestemai

mama, înfundată ca un câine în canapeaua din sufragerie,

rozându-ți unghiile, zdrobită de singurătate.

Ți-a fost scris să respiri acele nopți fumurii

cu o sticlă de bere răsuflată în față, sa mături inele de ceapă

de-a lungul dușumelei restaurantului, să porți acea

jachetă zdrențuită cu nasturii descusuți, chibrite stinse în buzunare.

Ai bătut acele străzi de mii de ori și totuși

ai ajuns aici. Nu regreta nimic, niciuna din

zilele acelea când nu voiai să știi nimic,

când singurele stele în care credeai erau

luminile călușeilor de la bâlci, și le iubeai

pentru inutilitatea lor, nedorindu-ți salvarea.

Te-a purtat până aici fiecare greșeală,

ai ajuns, cu ochii vineți, amorțită dar liniștită ca o casă

după ce televizorul a fost aruncat de pe fereastra de la etaj.

Inofensivă ca un topor stricat. Golită

de așteptări. Destinde-te. Nu te obosi să-ți amintești

nimic din ce a fost. Să ne oprim aici, sub semnul luminos

de pe colț, și sa privim cum trece lumea.

[Original]

Marjorie Agosin: The Empty House

Casa Pustie

te întorci
în casa pustie
te recunoşti
mai mică între
pragurile ei
îţi aminteşti zorile şi
plecarea
privirile captive ale vecinilor
parte a ceremonie perfide
pentru un rămas bun neodorit

acum te întorci
în van, nu reuşeşti
să te regăseşti
tufişurile din grădină
sunt precum o iubire în ruine
trupuri abandonate dupa
certuri fără rost
sau poate trupurile celor dispăruţi
pe care îî cauţi inutil în nopţile tale
în limba ta
în amintiri

treci prin dormitorul părinţilor
unde copilul ştrengar a intrat odinioara
şi i-a surprins în întunericul siestei
tu eşti copilul care veghea asupra
exigenţelor dragostei

acum, patul gol,
pereţi crăpaţi, pătaţi
chipul urât al părăsirii

te întorci în casa pustie
ca într-o ţară în război
fara mitraliere
dar totuşi un razboi provocat de uitare
de tăcerea morţilor
de orele moarte
de vocile înnăbuşite

te întorci pentru ca să mai poţi crede
în blândeţe
sau pentru a mai simţi că ceva din vânt
îţi aminteşte de ce aveai odată
poate mesteacănul
legănându-se în faţa ferestrelor pictate
în nopţile acelea cu ploi
pe când credeai în fantome,
în urmele paşilor lor, în râsul lor
şi te lăsai cuprinsă de căldura somnului
ce îţi ocrotea credinţa

de asta te-ai întors astăzi

[English translation by Roberta Gordenstein]