Fusewire, by Ruth Padel

Fir de liță

O votcă mare. În orașul tău,
și nu al lui. Te forțezi să mai aștepți
înainte de a merge

în celalalt bar,
acolo unde vă veți întâlni.
Muzică? Un quiz pe Radio 3

și cântece de-amor din
Azerbaijan. Poate fi mai ciudat
de-atât? Unde suntem, de fapt?

Cât de ușor poate
sinele să plutească
detașat de locul precis

unde începe șira spinării,
ca o harpă
pe un covor magic prin munți,

și apoi să fie adus înapoi la locul său
de ușa deschisă din ochii lui,
de limba lui acoperind-o pe a ta?

GHASSAN ZAQTAN: A picture of the House at Beit Jala

(translated from the Arabic by Fady Joudah)

Fotografie cu casa de la Beit Jala

Trebuie să se întoarcă să închidă acea fereastră,

nu e în întregime limpede

dacă trebuie să facă asta,

lucrurile nu mai sunt limpezi

de când i-a pierdut

şi se pare că undeva în el

un hău s-a deschis

 

Astupatul crăpăturilor l-a epuizat,

reparatul gardurilor,

ştersul geamurilor,

curăţatul pervazelor

şi privitul prafului ce pare, de când i-a pierdut,

să-i facă amintirile să-i joace feste.

De aici apare copilăria, ca-ntr-o scamatorie!

Inspectarea uşilor l-a epuizat complet,

lacătele ferestrelor

starea plantelor

şi ştersul prafului

ce nu a încetat să curgă

în camere, pe paturi, aşternuturi, ghivece

şi peste ramele tablourilor de pe pereţi

 

De când i-a pierdut stă pe la prietenii

care se împuţinează,

doarme în paturile lor

care se îngustează

iar praful îi roade amintirile de „acolo”

 

... trebuie să se întoarcă să închidă acea fereastră

fereastra de la etajul superior, pe care deseori o uită,

la capătul scărilor ce duc spre acoperiş

 

De când i-a pierdut

se plimbă fără rost

şi ziua e scurtă

şi nici scopurile nu mai sunt clare.

Original here.

Nadya Aisenberg: from Leaving Eden

1/ Ghosts

Strange. So many gone

and not a ghost to answer.

Green moss mounds over mind;

under the skin,

limestone, feldspar.

Summer, the time of anxious waiting:

we choked back our names,

stepped softly on cobbles.

Now at daybreak out of the leaf-strewn park,

the galloping statues of generals.

Fantome

Ciudat. Atâția dispăruți

și nici o fantomă la apel.

Mușuroaie verzi de licheni, peste gânduri,

sub piele,

calcar, minerale.

Vara, vremea așteptării încordate:

ne-am înghițit numele,

am pășit ușor pe pietriș.

Acum, în zorile parcului plin de frunze,

statui de generali în galop.

2/ Widow

The lived happily ever after,

the tales conclude.

After what, is what I’d like to know.

Ordeals of fire and flood,

departures, betrayals.

God unraveling our woolly bounting

in his sight

as if innocence were unforgivable.

Who will reconcile us

with the things of this world.

The terror is One by one.

as You go and I stay

At 2.00 or 3.00 am,

the black mare on my chest,

sweaty, unbudgeable,

bruising my breastbone

with her hooves.

I can’t manage widow,

the slow vertisignous fall we begin

the first day we love, become hostage.

I’ve been preparing for years.

Văduvă

Au trăit fericiți mulți ani după,

se trage concluzia în povești.

După ce, asta aș vrea să știu.

Chinuri de foc și ape,

plecări, trădări.

Dumnezeu destramându-ne țesăturile bogate,

sub ochii săi,

de parcă inocența ar fi ceva de neiertat.

Cine ne va împăca

cu tot ce e pe lumea asta.

Teama e de a fi Unul cu unul.

Tu să pleci și eu să rămân.

La 2 sau 3 dimineața,

o iapă uriașă mă apasă pe piept,

în sudori, de neclintit,

învinețindu-mi oasele pieptului

cu copitele.

Văduvă – ceva cu care nu mă descurc.

Căderea vertiginoasă pe care o începem,

din prima zi când iubim, devenim ostatici.

Mă pregătesc de ani buni.

Ruth Padel: A Bit of a Welcome

Bun-venit acasă

Zile întregi după ce-ai plecat
Spiritul tău o insoțește încă. În pulovărul verde,
Râzând prin casă. Chiar dacă telefonul
Te prinde acum peste un ocean,
Există încă un fiu, un tu
Ce toarnă whisky, îi umple casa. Și vorbește,
Vorbește toată ziua.

Dar pe care și-l dorește? Pe cel din telefon?
Sau pe acela care, de Crăciun, miraculos de greu pe fotoliu
Își lasă capul în poala ei, "Așa''.
Spune ea, "cum făceai"? Aproape că nu-i pasă
Dar iși dorește ca unul dintre voi
Să aiba la cine să se-ntoarcă,
Cine să-i ureze un bun-venit acasă:

Așa cum și-l imagina de secole
Cald ca bătaia inimii
Pentru acel bărbat
Ce se întoarce de pe mare, de pe șantier,
De pe drumul lung de piatră.
Mândră de tine, dorindu-și să fii fericit
Iți stă alături în oglindă

Exact de două ori mai batrână decât tine, și te șochează dintr-o parte
Dorindu-și ca voi doi să fiți căsătoriți.
Poate, crede, ar fi de ajuns.
Te privesc plecând din ușă
În zăpada dimineții de An Nou
Și știu ce simte, bântuită de stafii
Și așa mai departe. Dorind să îți dea

Și să te ia înapoi. Confuzia
Între cei doi ce sunteți tu. Mașina ce dispare
Și acea fantomă
Ce face dezordine în dormitor, bucătărie, vatră.
Cântecul popular numit 'Nu e aici
Mai tot timpul'. Izbitura
Drumului lung de piatră.

Kim Addonizzio: Spill

Vărsat

Te întorci. Îmi amintesc din nou
prima dată când te-ai întors spre mine,
ți-ai dărâmat paharul.
Stăteam la masă, ne îmbătam.

Prima dată când te-ai întors spre mine
știam că acest moment va veni:
doi oameni se îmbată la o masă,
și merg până la capăt. Și deși

știam că acest moment va veni
n-am putut să nu te sărut,
să merg până la capăt, deși
am fi putut să rămânem prieteni, altfel;

dar n-am putu să nu te sărut,
să tulbur apele - dezbrăcatul grăbit, iubirea
pe care am fi păstrat-o ca prieteni, dacă aveam minte.
Acum, prostește, am ajuns la sfârșit.

Să tulbur apele a fost ceva grăbit, iubire.
Ți-am dărâmat paharul
și mă holbez prostește. Am ajuns la sfârșit.
Tu te întorci. Eu îmi amintesc din nou.

Kim Addonizio webpage - http://www.kimaddonizio.com/

Dorianne Laux: Kissing

Săruturi

Săruturi, pe o bancă în parc,
pe marginea unui pat vechi, într-un prag
sau pe dușumeaua unei biserici. Săruturi
pe când străzile se umplu cu baloane
sau cu soldați, lăcuste sau confetti, apă
sau foc sau praf. Săruturi de-a lungul
veacurilor, sub soare sau stele, un copac mort
o umbrelă, printre ruine. Săruturi
în timp ce Iisus își poartă crucea, Gandhi
își cântă cuvântările, în timp ce un glonț
se înclină prin văzduh spre inima bună
a unui copil. Săruturi,
lungi, profunde, vaste, explorând
tacerea limbilor, mutele
spițe ale cerului gurii, flamânde
după carne vie. Săruturi, chiar și când
mașini se lovesc si bombe cad,
când copii se nasc plângând în
aerul alb, când Mozart se apleacă
asupra bolului cu supă și Stalin
se apleacă în grădină. Săruturi,
pentru ca lumea să înceapă din nou. Nimic
nu le poate opri. Săruturi până ce buzele
se umflă, limbile groase se iuțesc
în atingerea înmugurită, lingând
sucurile dulci. Vreau să cred
că săruturile lor vor salva lumea,
dar nu e așa. Tot ce știu ei
este nevoia si apăsarea, acele bestii
cu două picioare, fețele lor strivite împreună
precum trandafiriim deshizăndu-se, acoperind
dinții, făcând ce trebuie să facă
pentru a trece de ce e mai rău, sigilând
cuvintele dure, murind pentru păcatele
noastre. Într-o lume sfărâmată ei
exersează acest act simplu și unic
până la perfecțiune. Se agață
unul de altul. Se sărută.

[Original]

Dorianne Laux: Aphasia

Afazie

pentru Honeya

După atacul cerebral, putea să spună doar
Venezuela, arătând spre carafa
cu margini albastre, o cerere într-un singur
cuvânt. Și după ce bea apa limpede
și înapoia paharul, din nou Venezuela,
recunoștiință poate sau acum doar un suspin,
precum cerul de dincolo de fereastră,
pernele o definiție noroasă
sprijinindu-i capul. Trandafiri rozalii
murind pe noptiera, fiecare petală căzută
un fragment de forma unei țări
pe care n-a vizitat-o niciodată, care n-a părut
s-o intereseze vreodată, iar acum era
la fiecare pas, în piersica pe care o ducea,
zemoasă, spre buze,
șervețelul alb din cutie, copiii melancolici
ce veneau în vizită, botezați cu
noul nume după fiecare sărut. Și noaptea
îl șoptea la ureche soțului ei, un drog întunecat,
pe când el se apleca să o asculte,
mâinile ei luptîndu-se cu nasturii,
cu sânii, ridicându-i spre lumină
precum un dar. Venezuela, spunea.

[Original]

[About Aphasia - in RO]