Ruth Padel: A Bit of a Welcome

Bun-venit acasă

Zile întregi după ce-ai plecat
Spiritul tău o insoțește încă. În pulovărul verde,
Râzând prin casă. Chiar dacă telefonul
Te prinde acum peste un ocean,
Există încă un fiu, un tu
Ce toarnă whisky, îi umple casa. Și vorbește,
Vorbește toată ziua.

Dar pe care și-l dorește? Pe cel din telefon?
Sau pe acela care, de Crăciun, miraculos de greu pe fotoliu
Își lasă capul în poala ei, "Așa''.
Spune ea, "cum făceai"? Aproape că nu-i pasă
Dar iși dorește ca unul dintre voi
Să aiba la cine să se-ntoarcă,
Cine să-i ureze un bun-venit acasă:

Așa cum și-l imagina de secole
Cald ca bătaia inimii
Pentru acel bărbat
Ce se întoarce de pe mare, de pe șantier,
De pe drumul lung de piatră.
Mândră de tine, dorindu-și să fii fericit
Iți stă alături în oglindă

Exact de două ori mai batrână decât tine, și te șochează dintr-o parte
Dorindu-și ca voi doi să fiți căsătoriți.
Poate, crede, ar fi de ajuns.
Te privesc plecând din ușă
În zăpada dimineții de An Nou
Și știu ce simte, bântuită de stafii
Și așa mai departe. Dorind să îți dea

Și să te ia înapoi. Confuzia
Între cei doi ce sunteți tu. Mașina ce dispare
Și acea fantomă
Ce face dezordine în dormitor, bucătărie, vatră.
Cântecul popular numit 'Nu e aici
Mai tot timpul'. Izbitura
Drumului lung de piatră.

Kim Addonizzio: Spill

Vărsat

Te întorci. Îmi amintesc din nou
prima dată când te-ai întors spre mine,
ți-ai dărâmat paharul.
Stăteam la masă, ne îmbătam.

Prima dată când te-ai întors spre mine
știam că acest moment va veni:
doi oameni se îmbată la o masă,
și merg până la capăt. Și deși

știam că acest moment va veni
n-am putut să nu te sărut,
să merg până la capăt, deși
am fi putut să rămânem prieteni, altfel;

dar n-am putu să nu te sărut,
să tulbur apele - dezbrăcatul grăbit, iubirea
pe care am fi păstrat-o ca prieteni, dacă aveam minte.
Acum, prostește, am ajuns la sfârșit.

Să tulbur apele a fost ceva grăbit, iubire.
Ți-am dărâmat paharul
și mă holbez prostește. Am ajuns la sfârșit.
Tu te întorci. Eu îmi amintesc din nou.

Kim Addonizio webpage - http://www.kimaddonizio.com/

Dorianne Laux: Kissing

Săruturi

Săruturi, pe o bancă în parc,
pe marginea unui pat vechi, într-un prag
sau pe dușumeaua unei biserici. Săruturi
pe când străzile se umplu cu baloane
sau cu soldați, lăcuste sau confetti, apă
sau foc sau praf. Săruturi de-a lungul
veacurilor, sub soare sau stele, un copac mort
o umbrelă, printre ruine. Săruturi
în timp ce Iisus își poartă crucea, Gandhi
își cântă cuvântările, în timp ce un glonț
se înclină prin văzduh spre inima bună
a unui copil. Săruturi,
lungi, profunde, vaste, explorând
tacerea limbilor, mutele
spițe ale cerului gurii, flamânde
după carne vie. Săruturi, chiar și când
mașini se lovesc si bombe cad,
când copii se nasc plângând în
aerul alb, când Mozart se apleacă
asupra bolului cu supă și Stalin
se apleacă în grădină. Săruturi,
pentru ca lumea să înceapă din nou. Nimic
nu le poate opri. Săruturi până ce buzele
se umflă, limbile groase se iuțesc
în atingerea înmugurită, lingând
sucurile dulci. Vreau să cred
că săruturile lor vor salva lumea,
dar nu e așa. Tot ce știu ei
este nevoia si apăsarea, acele bestii
cu două picioare, fețele lor strivite împreună
precum trandafiriim deshizăndu-se, acoperind
dinții, făcând ce trebuie să facă
pentru a trece de ce e mai rău, sigilând
cuvintele dure, murind pentru păcatele
noastre. Într-o lume sfărâmată ei
exersează acest act simplu și unic
până la perfecțiune. Se agață
unul de altul. Se sărută.

[Original]

Dorianne Laux: Aphasia


Afazie


pentru Honeya

După atacul cerebral, putea să spună doar
Venezuela, arătând spre carafa
cu margini albastre, o cerere într-un singur
cuvânt. Și după ce bea apa limpede
și înapoia paharul, din nou Venezuela,
recunoștiință poate sau acum doar un suspin,
precum cerul de dincolo de fereastră,
pernele o definiție noroasă
sprijinindu-i capul. Trandafiri rozalii
murind pe noptiera, fiecare petală căzută
un fragment de forma unei țări
pe care n-a vizitat-o niciodată, care n-a părut
s-o intereseze vreodată, iar acum era
la fiecare pas, în piersica pe care o ducea,
zemoasă, spre buze,
șervețelul alb din cutie, copiii melancolici
ce veneau în vizită, botezați cu
noul nume după fiecare sărut. Și noaptea
îl șoptea la ureche soțului ei, un drog întunecat,
pe când el se apleca să o asculte,
mâinile ei luptîndu-se cu nasturii,
cu sânii, ridicându-i spre lumină
precum un dar. Venezuela, spunea.

[Original]

[About Aphasia - in RO]