Într-o bună zi (îmi spun) poate vei
lua cartea asta,
nu să o arăţi unei femei, deşi şi asta
e cu siguranţă previzibil, dar ca să-ţi aminteşti.
Atunci poate (nu pot fi sigură) vei auzi în sfârşit
acel dor, dorinţa de a întinde
lumea întreagă în faţa ta,
pentru tine. Fuga durerii ţinute în mine
atunci când nu sunai, când anulai,
când nu voiai să te gândeşti la ce simţeam
cât timp nu mă plângeam.
Haosul la care te pricepi atât de bine,
şi promisiunile genial uitate.
Şi să te întrebi, Am făcut eu asta? Chiar nu ştiam
ce aud, de vreme ce interpretam greşit
la fiecare pas? Ce altceva
a fost atât de important că am renunţat la lucrurile astea?
