Săruturi
Săruturi, pe o bancă în parc,
pe marginea unui pat vechi, într-un prag
sau pe dușumeaua unei biserici. Săruturi
pe când străzile se umplu cu baloane
sau cu soldați, lăcuste sau confetti, apă
sau foc sau praf. Săruturi de-a lungul
veacurilor, sub soare sau stele, un copac mort
o umbrelă, printre ruine. Săruturi
în timp ce Iisus își poartă crucea, Gandhi
își cântă cuvântările, în timp ce un glonț
se înclină prin văzduh spre inima bună
a unui copil. Săruturi,
lungi, profunde, vaste, explorând
tacerea limbilor, mutele
spițe ale cerului gurii, flamânde
după carne vie. Săruturi, chiar și când
mașini se lovesc si bombe cad,
când copii se nasc plângând în
aerul alb, când Mozart se apleacă
asupra bolului cu supă și Stalin
se apleacă în grădină. Săruturi,
pentru ca lumea să înceapă din nou. Nimic
nu le poate opri. Săruturi până ce buzele
se umflă, limbile groase se iuțesc
în atingerea înmugurită, lingând
sucurile dulci. Vreau să cred
că săruturile lor vor salva lumea,
dar nu e așa. Tot ce știu ei
este nevoia si apăsarea, acele bestii
cu două picioare, fețele lor strivite împreună
precum trandafiriim deshizăndu-se, acoperind
dinții, făcând ce trebuie să facă
pentru a trece de ce e mai rău, sigilând
cuvintele dure, murind pentru păcatele
noastre. Într-o lume sfărâmată ei
exersează acest act simplu și unic
până la perfecțiune. Se agață
unul de altul. Se sărută.
[Original]
Dorianne Laux: Aphasia
Afazie
pentru Honeya
După atacul cerebral, putea să spună doar
Venezuela, arătând spre carafa
cu margini albastre, o cerere într-un singur
cuvânt. Și după ce bea apa limpede
și înapoia paharul, din nou Venezuela,
recunoștiință poate sau acum doar un suspin,
precum cerul de dincolo de fereastră,
pernele o definiție noroasă
sprijinindu-i capul. Trandafiri rozalii
murind pe noptiera, fiecare petală căzută
un fragment de forma unei țări
pe care n-a vizitat-o niciodată, care n-a părut
s-o intereseze vreodată, iar acum era
la fiecare pas, în piersica pe care o ducea,
zemoasă, spre buze,
șervețelul alb din cutie, copiii melancolici
ce veneau în vizită, botezați cu
noul nume după fiecare sărut. Și noaptea
îl șoptea la ureche soțului ei, un drog întunecat,
pe când el se apleca să o asculte,
mâinile ei luptîndu-se cu nasturii,
cu sânii, ridicându-i spre lumină
precum un dar. Venezuela, spunea.
[Original]
[About Aphasia - in RO]
in
poems
Subscribe to:
Posts (Atom)
