Kim Addonizio: Rain

Ploaia

n-o pot suporta şi nu
se domoleşte ziua-ntreagă lovind ferestrele ca si cum
cineva ar arunca lopeţi de ţărănă peste un
scriu ţintuindu-mă în pat bolnavă dar nu fizic doar
citind rândurile unui poet despre Vietnam gandindu-mă la
Harry şi Danny şi Ron cât a trecut acum
nu-i mai cunosc doar trupul meu îşi aminteşte cum era
întinsă sub Harry pe pământul
tare pe câmpul ingheţat cu steluţe
de gheaţă mâinile lui ţinând un M16 sau o femeie
cu părul negru sau umerii mei când
îşi dădea drumul în mine plângând şi Danny montându-şi
piciorul de lemn ca să mă înveţe karate spunând Nu-ţi

fie frică să ciopârţeşti coapsa lui goala cu cicatrici
şi strainu de frumoasa şi singurul lui picior ciotul de carne cioplită sau
Ron vorbind cu amărăciune despre America şi noaptea în care i-am împins scaunul cu rotile prea tare
a ieşit de pe trotuar a intrat într-un copac si am râs şi
cât de tare mă săturasem să îl ascult şi niciodata
nu ştiam daca îl interesează ce cred şi totul
e acum în istoria pierderilor mele o litanie pe care
simt nevoia s-o cânt nu ştiu de ce azi doar că ploaia
asta continuă şi mi-e atât de frig pe dinăuntru nu pot să
mă ridic din pat sau să înţeleg de ce stafiile bărbaţilor
ăstora se întorc să mă apese nu am putut
să-i ajut sau poate am făcut-o puţină tandreţe un
sân un sărut ce puteam să ofer neştiind ce
tânără eram crezând că pot să-i vindec ploaia
neobosită la ferestre cand o să se opreasca oh când

[Poet page]

David Lehman: Left Bank

Malul stâng

Nu pleca, Renee,
de-abia mă încălzesc
trupul tău e ca un râu
şi am de gând să-l
traversez înot. Vreau
să explorez malul tău
stâng şi apoi cel drept
eşti singura femeie din
odaia asta cu o floarea-
soarelui în păr şi stai
o groază în baie
făcându-mă să aştept
în final ieşi cu o sticlă
de bere într-o mână o
scrumieră în cealaltă şi
spui 'bine, când începem?'
arăţi bine în seara asta,
Renee cu vreo douăzeci
şi cinci de brăţări pe
încheietura ta stânga
bandaje pe ambele picioare
şi o brăţară la gleznă
o cum aş vrea să te văd
purtând nimic altceva
decât brăţara aia toate
poeziile mele sunt despre
tine în seara asta Renee

[Original]

Ileana Mălăncioiu: Atunci am înţeles

It Was Then I Understood

It was then I understood you were all alone
in the dull gray earth,
I myself stood at your head as if
at the other end of the world.

The priest sang the usual mass
the cantors murmured their part too
I watched the earth fall on you in clods
and wondered why I wasn't dying myself.

Father was crying, but lived on,
mother's tears were all dry,
you children didn't know how to mourn yet
and the wind knew not over what it blew.

It swayed the wooden cross on which
it was written you were gone before you were 33
with the same peace it rocked
the grove of trees in bloom.

I remember it well, you were alone,
in the dull grey earth
I myself stood at your head as if
at the other end of the world.

[Poet page on Wiki]

Ruth Padel: Shadows Aren't Real

Umbrele nu sunt reale

Umbrele nu îţi adună fusta înflorată
ridicându-ţi-o deasupra capului.
nu o săruta, îngropându-şi faţă în ea,
nu o aşează încet pe pat. N-ai să vezi nicicând o umbră
strecurându-şi mână
pe sub cămaşa ta , atât de delicat, întâi,

un roi de albine îndrăgostite
îţi învăluie sânul,
creând o noua piele, o noua minte
în care doar pentru asta trăieşti,
doar pentru a fi loc de odihnă
şi de întoarcere acasă unui singur bărbat.

Nu te-mbăiezi cu umbrele.
Nu-ţi cântă niciodată. Şi când te ridică
deasupra scândurii de uscat rufe
pentru un sărut la un alt nivel
nu te simţi de parcă ai fi primit
istoria întreagă a darurilor lumii.

[Poet page]

Padraig O'Morain: The Red Heifer

Viţica roşie

Păşunea de lângă râu se scufundă în beznă,
picuri de ploaie se preling de pe scândurile grajdului,
pe masa din bucătărie ziarul se lăfăie
anunţând că în California e cald.

O vacă dedică nopţii serenade vulgare,
o alta, piele şi os, priveşte
din faţa sediului Misiunii Străine Irlandeze,
lângă ea rânjeşte un băştinaş osos.

Tata priveşte pierdut pe fereastra din bucătărie.
Viţica roşie a încercat să scape azi, spune el,
dacă nu astupăm gaura aia din gardul viu,
mâine-poimâine ne trezim cu ea pe strada mare.

Oare ar putea sa ajungă până la oraş, mă intreb,
să se minuneze de autobuzele mai mari decât capiţele,
străzile mai gălăgioase decât taurul din grajdul familiei Welsh,
băieţii cu ziarele strigând că vând Herald sau Press

în timp ce noi cutreierăm păşunile pe lângă drumul spre Dublin,
căutând în râpele mai adânci,
tata jelind deja viţica,
în timp ce ea se opreşte, fermecată, pe podul O
’Conell?

[Original]