Ploaia
n-o pot suporta şi nu
se domoleşte ziua-ntreagă lovind ferestrele ca si cum
cineva ar arunca lopeţi de ţărănă peste un
scriu ţintuindu-mă în pat bolnavă dar nu fizic doar
citind rândurile unui poet despre Vietnam gandindu-mă la
Harry şi Danny şi Ron cât a trecut acum
nu-i mai cunosc doar trupul meu îşi aminteşte cum era
întinsă sub Harry pe pământul
tare pe câmpul ingheţat cu steluţe
de gheaţă mâinile lui ţinând un M16 sau o femeie
cu părul negru sau umerii mei când
îşi dădea drumul în mine plângând şi Danny montându-şi
piciorul de lemn ca să mă înveţe karate spunând Nu-ţi
fie frică să ciopârţeşti coapsa lui goala cu cicatrici
şi strainu de frumoasa şi singurul lui picior ciotul de carne cioplită sau
Ron vorbind cu amărăciune despre America şi noaptea în care i-am împins scaunul cu rotile prea tare
a ieşit de pe trotuar a intrat într-un copac si am râs şi
cât de tare mă săturasem să îl ascult şi niciodata
nu ştiam daca îl interesează ce cred şi totul
e acum în istoria pierderilor mele o litanie pe care
simt nevoia s-o cânt nu ştiu de ce azi doar că ploaia
asta continuă şi mi-e atât de frig pe dinăuntru nu pot să
mă ridic din pat sau să înţeleg de ce stafiile bărbaţilor
ăstora se întorc să mă apese nu am putut
să-i ajut sau poate am făcut-o puţină tandreţe un
sân un sărut ce puteam să ofer neştiind ce
tânără eram crezând că pot să-i vindec ploaia
neobosită la ferestre cand o să se opreasca oh când
No comments:
Post a Comment